Descriere

A descrie un animal care a dispărut acum 500 de ani pare un lucru greu de dus la bun-sfârșit, mai ales că textele scrise în cronicile medievale, nu întotdeauna de către contemporani, erau pline de confuzii și neadevăruri, iar intervențiile grafice asociate acestora au repetat șabloane sau au rămas tributare unor prejudecăți. Începând cu secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea paleontologiei, oamenii de știință au reușit să își formeze o părere despre cum arătau bourii, dar încă erau nelămuriri privind culoarea, lungimea părului etc. Doar din analiza scheletelor s-a crezut multă vreme că erau două specii de bour, una mai mare, cealaltă mai mică. De fapt, dimorfismul sexual era cel care stârnise încurcătura!

Un ajutor nesperat a venit tocmai din partea celor care au trăit cu mulți ani înaintea noastră, oamenii preistorici. Descoperirea peșterilor de la Altamira, Lascaux (pictată acum 17.000 de ani) sau Chaveux (pictată acum 32.000 de ani), în care aceștia realizaseră scene pline de viață și culoare în care înfățișau, cu simț artistic, fauna preistorică, a reprezentat un mare pas înainte în reconstituirea fidelă a imaginii bourului. Mai apoi cercetări sistematice privind bourul, implicând și aspecte genetice, au avut loc către finele secolului al XX-lea.

După extincția mamuților și a rinocerilor lânoși, bourii au rămas cele mai mari mamifere terestre europene. Părerea actuală este că aceștia prezentau un corp atletic, masiv, picioare lungi, un craniu alungit, mai mare și mai viguros decât bovinele actuale, susținut de mușchi puternici. Exemplarele din nord, având dimensiuni mai mari decât cele din sud, puteau atinge o înălțime de 180 cm pentru masculi și 160 cm pentru femele, taurii depășind frecvent greutatea de o tonă. Caracteristică era linia spatelui, descendentă de la cap la coadă. Coarnele erau lungi, groase la bază și încovoiate în sus şi înainte, oarecum în formă de liră, cu curbura mai pronunțată în cazul taurilor. Lungimea coarnelor depășea un metru în cazul taurilor, ajungând la 70 cm în cazul femelelor (Goderie și al., 2022). În general culoarea vițeilor era castanie, pe măsură ce aceștia creșteau deveneau negri, în cazul masculilor sau roșcat maroniu în cazul femelelor. Indiferent de sex, pe spate, de-a lungul şirei spinării, bourii prezentau o dungă galben-cenuşie. Pe frunte se găsea un smoc de păr zbârlit, lipsindu-i coama specifică zimbrului. În pofida staturii bourul era un animal extrem de agil, „furios şi iute” cum îl descrie Cantemir, fiind capabil de mișcări fulgerătoare. Rapiditatea era însoțită de forță astfel că bourul putea ridica un urs în coarne sau doborî un cal și călărețul său, fără a face vreun efort deosebit.

Importanța pe care a avut-o bourul în menținerea echilibrului între zonele deschise și păduri s-a datorat în principal modului său de hrănire, specific bovinelor, prin care iarba nu era retezată cu dinții dintru început, ci mai întâi era ”colectată” cu limba. Aceasta a făcut ca bourul să nu fie un consumator selectiv ci, datorită dimensiunilor sale impresionante și valorii energetice scăzute a speciilor erbacee, să fie obligat să consume cantități mari de masă vegetală, să se comporte ca o ”combină” vie. Nevoia de hrană abundentă și sezonalitatea acesteia a determinat turmele de bouri să se miște din loc în loc, contribuind la păstrarea habitatelor deschise. Consumând ierburile înalte care împiedicau dezvoltarea vegetației tinere, bourii au mozaicat inclusiv pajiștile, facilitând astfel hrănirea altor specii de erbivore capabile să utilizeze doar ierburile mai scurte, precum caii sau antilopele.

Datorită ”dotărilor” sale, coarne de mari dimensiuni, masă musculară impresionantă, fie că vorbim de masculi, fie de femele, bourul a adoptat, în fața prădătorilor o altă strategie decât cea a cailor sălbatici sau a antilopelor. Dacă pentru cei din urmă, singura soluție în fața unei amenințări era fuga, bourii au avut și opțiunea de a riposta. Acest răspuns era cu atât mai eficace cu cât venea din partea unei turme, care cu puii la mijloc și adulții grupați în cerc asigurau nu doar apărarea cu succes în fața marilor prădători, ci chiar, prin incursiuni ale exemplarelor mai bine dotate, îi puteau transforma pe aceștia în victime.

Avantajele oferite de traiul în turmă au conferit turmelor de bouri puteri sporite asupra peisajului. Staționarea unui număr mare de animale conducea la efecte pe care astăzi le-am numi ”suprapășunat”, păstrând totuși proporțiile: numărul animalelor sălbatice ce pășunează era reglat prin mecanisme naturale, în vreme ce în cazul erbivorelor domestice , acest număr este reglat de către om, ajungând a fi, pentru aceeași suprafață, și de 30 de ori mai mare (Goderie și al., 2022)! Prin consumarea păturii erbacee sau chiar prin decopertarea limitată a unor porțiuni de sol pentru scăldat, bourii asigurau nișe ecologice pentru multe alte specii. Prin mutarea turmei, aceste efecte erau limitate în timp și spațiu, intervalul necesar până la revenirea vegetației la starea inițială fiind totuși îndeajuns pentru supraviețuirea speciilor de insecte sau reptile, dependente de porțiunile de sol deschise.

Comportamentul social era asemănător zimbrului, cu turme mai mari conduse de femele experimentate, cuprinzând femele, viței și masculi tineri, cu grupuri de masculi tineri și cu masculi adulți solitari, ce se alăturau femelelor doar în perioada de împerechere.