Saigaua

Până la începutul Holocenului, saiga era răspândită, din Vestul Europei și, peste Podul Beringia, până în nord-vestul extrem al continentului american, fiind adaptată unui climat rece și uscat. (Jurgensen și al., 2017). Habitatul preferat era cel de stepă, prin urmare marile lanțuri muntoase europene, precum Balcanii, Carpații, Alpii sau Pirineii au reprezentat bariere în calea extinderii speciei spre sudul continentului. Încălzirea vremii și asaltul pădurii asupra habitatelor de stepă au determinat retragerea antilopelor saiga din Vestul Europei și cantonarea acestora, dacă e să ne referim doar la arealul european, în zonele de stepă din estul continentului.

La începutul erei noastre, Strabon descria saiga ca având o mărime între berbec și cerb, convins fiind că nasul lung era folosit pentru a bea apa. Am văzut mai sus cum o descria Cantemir, e drept că unii autori consideră că cele câteva rânduri, cu ceva indulgențe, se potrivesc mai degrabă...elanului. Dacă în cazul bourului sau calului sălbatic, descrierea acestora s-a bazat mai mult pe supoziții, în cazul antilopei saiga, prezentă încă în libertate, lucrurile sunt fără echivoc.

Am văzut că perioadele cu turbulențe sociale, precum Războiul Civil din Rusia sau căderea comunismului, au condus la scăderea dramatică a efectivelor de saiga. Pedepsirea de către Stalin a minorităților naționale care au colaborat cu germanii (uneori a fost deajuns ca respectivele minorități să se fi aflat temporar sub ocupație nazistă) a condus, în anii ’40, la deportarea masivă a populației kalmuce. Dincolo de tragismul situației, această decizie a determinat, în absența oamenilor,...revigorarea efectivelor de saiga din stepă kalmukă (Lushchekina și Struchkov, 2001)!