Până la începutul Holocenului, saiga era răspândită, din Vestul Europei și, peste Podul Beringia, până în nord-vestul extrem al continentului american, fiind adaptată unui climat rece și uscat. (Jurgensen și al., 2017). Habitatul preferat era cel de stepă, prin urmare marile lanțuri muntoase europene, precum Balcanii, Carpații, Alpii sau Pirineii au reprezentat bariere în calea extinderii speciei spre sudul continentului. Încălzirea vremii și asaltul pădurii asupra habitatelor de stepă au determinat retragerea antilopelor saiga din Vestul Europei și cantonarea acestora, dacă e să ne referim doar la arealul european, în zonele de stepă din estul continentului.
Din punct de vedere sistematic, în prezent sunt recunoscute două subspecii: saiga rusească (Saiga tatarica tatarica) și saiga mongoleză (Saiga tatarica mongolica). Prezentul material se referă doar la saiga ce a fost semnalată pe teritoriul țării noastre, respectiv, saiga rusească. Prezența saigăi pe teritoriul României este certificată de cronicile din secolul al XVI-lea, care precizau că animalele veneau dinspre Podolia și obișnuiau să treacă Nistrul, în iernile grele, atunci când acesta era înghețat (Szalay, 1937). Țăranii moldoveni o cunoșteau de multă vreme sub numele de ”oaie sălbatică”, ca dovadă aceștia nu au preluat denumirea de „saiga”, de sorginte tătărască.
Cantemir le face o descriere care dovedește că animalul era cunoscut de contemporanii săi: ”Buza lor cea de asupra, spânzură în jos de două palme mari; pentru aceia sunt nevoite ca să pască mergând înapoi. Şi grumazul lor, foarte scurt, e’ imobil, fără de încheiatură, pentru aceia nu pot să-şi întoarcă capul, nici în dreaptă, nici în stângă. Şi picioarele lor sunt scurte, însă atât de grabnice, încât nici câinii când le gonesc mai nu pot să le ajungă; și adulmecarea lor este atâta de aspră, încât de o milă nemțească departe adulmecă pre vânătoriu, sau pre fiara care vine cu vântul asupra lor.”
Urmare a dezvoltării agriculturii și înmulțirii așezărilor, începând din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea saiga a dispărut, pentru început, din Bulgaria, mai apoi din România, ulterior din Ucraina. În arealul său central-asiatic, efectivele s-au diminuat considerabil, în principal datorită vânătorii, de interes fiind carnea, dar mai ales coarnele purtate de masculi (Lushchekina și Struchkov, 2001). În anii ’20, urmare a războiului civil, specia a fost amenințată cu dispariția, ulterior măsurile restrictive luate de statul sovietic au contribuit, pe fondul fertilității specifice speciei, la revenirea spectaculoasă a numărului de exemplare. Anii ’90, caracterizați deasemenea printr-o pierdere a autorității statului, dublată de racordarea la economia de piață și la accesul la tehnica modernă, au condus la pierderea a aproape 95% din efective, în doar 15 ani! Astăzi, acest animal se mai găsește doar în Kazahstan și Rusia, semnalându-se doar sporadic în țările învecinate, precum Turkmenistan sau Uzbekistan.