Tarpanul

Bine adaptați condițiilor vitrege, caii au fost prezenți în stepele înghețate ce se întindeau din Câmpia de Nord Europeană până în Siberia. Încălzirea ulterioară a vremii și retragerea ghețarilor, urmate de apariția unor noi ecosisteme precum actualele tundra, taiga sau pădurile de foioase, au constituit o provocare pentru caii sălbatici, depășită atât prin adaptare, cât datorită existenței unor suprafețe deschise, cu vegetație forestieră sporadică. În condițiile acelei perioade, în care nivelul mării era scăzut, existau legături terestre între Anglia și continent, precum și între sudul Scandinaviei și Germania, astfel că specia a fost semnalată, pe tot cuprinsul Europei, din Spania până în țările nordice.

A discuta despre aspectul unei specii dispărute reprezintă o sarcină dificilă, mai ales atunci când dovezile sunt puține și, în unele cazuri, contradictorii. Spre exemplu, descrierea pe care Gmelin a făcut-o cailor sălbatici pe care i-a văzut în Rusia, pe care i-a cunoscut sub numele de tarpan (denumiți științific de atunci Equus gmelini), spre finele secolului al XVIII-lea, nu corespunde imaginii actuale pe care o avem acum despre aceștia. Pentru asemănare ne-ar putea fi de folos calul lui Przewalski, aflat încă în sălbăticie în steeple din Mongolia sau unele rase actuale de cai domestici, considerate primitive, precum poneiul Exmoor, Pottoko, Retuerta, Camargue, Konik sau huțulul nostru.

Calul sălbatic este, din păcate, o specie dispărută, a cărei revenire, chiar prin folosirea metodelor genetice moderne, este discutabilă. E drept că rolul pe care acesta l-a avut în ecosistemele specifice zonei temperate, poate fi preluat, fie de către unele rase actuale de cai domestici, apropiate ca înfățișare și comportament, fie de către animale ”create” special în acest scop. Ca și în cazul bourului, tentative sistematice de creare a unor cai care să semene cât mai mult cu caii sălbatici au avut loc în prima jumătate a secolului al XX-lea.