Bine adaptați condițiilor vitrege, caii au fost prezenți în stepele înghețate ce se întindeau din Câmpia de Nord Europeană până în Siberia. Încălzirea ulterioară a vremii și retragerea ghețarilor, urmate de apariția unor noi ecosisteme precum actualele tundra, taiga sau pădurile de foioase, au constituit o provocare pentru caii sălbatici, depășită atât prin adaptare, cât datorită existenței unor suprafețe deschise, cu vegetație forestieră sporadică. În condițiile acelei perioade, în care nivelul mării era scăzut, existau legături terestre între Anglia și continent, precum și între sudul Scandinaviei și Germania, astfel că specia a fost semnalată, pe tot cuprinsul Europei, din Spania până în țările nordice. Ca dovadă, siluetele de cai au fost și ele zugrăvite, alături de alte erbivore mari, de către oamenii preistorici, în picturile rupestre care împodobesc unele peşteri din Europa.
Instalarea inițială a vegetației forestiere a condus la fragmentarea habitatelor favorabile pentru cai, astfel că în perioada 9000- 5000 î.e.n dovezile arheologice ale prezenței lor s-au redus, până aproape de dispariție, cel puțin în cazul Europei Centrale. Mai apoi, până spre 3700 î.e.n caii au reușit să recolonizeze teritoriile ”pierdute”, în special ca urmare a revenirii peisajelor mozaicate, în detrimentul pădurilor, urmare a intervențiilor umane asupra habitatelor forestiere și influenței crescânde a animalelor domestice (Sommer și al., 2011). Indiferent de fluctuațiile populaționale legate de schimbările climatice, comunitățile umane au exercitat o presiune constantă asupra turmelor de cai sălbatici, în principal ca urmare a tehnicilor îmbunătățite de vânătoare, precum utilizarea câinilor domesticiți, a arcului cu săgeți etc. Mai trebuie spus că, față de zimbrii, bourii, mistreții sau cerbii preistorici, din motive lesne de înțeles, vânătoarea cailor sălbatici presupunea mai puține riscuri. Resturi ale acestor animale au fost descoperite, curent, în siturile arheologice, astfel că prezumția că rolul lor în subzistența grupurilor umane nu este de neglijat,!
Începând cu anii 3000 î.e.n domesticirea calului în zona europeană, a adăugat o nouă dimensiune relației dintre oameni și caii sălbatici. Alături de celelalte mari erbivore sălbatice, aceștia au fost nevoiți să părăsească terenurile fertile ocupate de oameni și animalele domestice, pentru a se retrage în areale mai puțin accesibile precum munții, pădurile sau zonele mlăștinoase. Dispariția lor, pentru început în sudul și vestul continentului, a continuat și în partea estică a acestuia. Încă prezenți la începutul secolului al XVI-lea în Prusia, în secolul al XVIII-lea câteva exemplare erau semnalate într-un țarc deținut de contele Zamoyski, în Polonia, altele au fost văzute și descrise de Gmelin la Bobrowsk, în Rusia. Se presupune că, mai târziu, în 1806, animalele deținute în țarcul lui Zamoyski au fost distribuite către fermierii locali,care le-au încrucișat cu caii domestici. În 1829, într-o descriere a pădurii Bialowieza, Brincken menționa că ultimii cai sălbatici de pădure fuseseră văzuți cu 40 de ani înainte. Până în secolul al XIX-lea arealul lor european se restrânsese la stepele din sudul Rusiei, unde se presupune că, în 1879, a fost ucis ultimul exemplar în libertate. În 1909 s-a semnalat și dispariția ultimului exemplar de cal sălbatic, deținut într-o grădină zoologică din Rusia. E drept că, încă din secolul al XIX-lea, au existate semne de întrebare dacă exemplarele existente în libertate la acea dată erau cai sălbatici puri, hibrizi dintre aceștia și cei domestici sau cai domestici sălbăticiți, oarecum precum mustangii americani, urmare a deselor conflicte derulate în zonă, ce au avut ca efect reducerea densității populației umane.
Fără îndoială, caii sălbatici au existat și pe teritoriul actualei Românii, dovezile arheologice acoperind aproape întreaga țară. Cronicarii menționați anterior, Bonfinius și Heltai, au menționat în lucrările lor apărute la mijlocul secolului al XVI-lea, despre prezența cailor sălbatici (de pădure) pe teritoriul Transilvaniei. Tot în acea perioadă, la Făgăraș, într-un țarc construit anume, erau ținuți cai sălbatici, pe lângă zimbri și elani. Dacă în secolul al XVIII-lea, caii sălbatici nu mai sunt menționați în Ardeal, în Moldova, Dimitrie Cantemir amintește de hergheliile ce trăiau în stepele din Basarabia și Bugeac, vânate de către tătari, ”pentru ospețele lor”.