Elanul

Elanii au fost printre primele erbivore mari care au revenit în Europa după ultima glaciațiune, astfel că la începutul Holocenului, aria de distribuție a acestora s-a extins de la Pirinei până în Câmpia Rusiei, dacă e să ne referim doar la spațiul european. De altfel, ca dovadă a extinderii lor spre sud, elanii apar reprezentați alături de zimbri sau bouri în celebrele desene rupestre preistorice. Succesul acestei colonizări s-a datorat adaptibilității acestui animal care, și astăzi, poate fi întâlnit în habitate variate, precum pădurile boreale, tundra, zone montane, mlaștini sau chiar terenuri agricole. În câteva mii de ani de la retragerea ghețarilor, specia aproape a dispărut din sudul și vestul continentului, iar în zonele în care a continuat să fie prezentă, numărul exemplarelor se pare că era unul redus. În secolul I î.e.n.., Iulius Cezar știa că animalele pot fi întâlnite în Germania, dar nu și în Galia. (Schmölcke și Zachos, 2005).

Elanii sunt cei mai mari reprezentanți ai cerbilor astfel că un mascul adult din subspecia europeană (Alces alces) poate atinge o înălțime de 2 metri la umăr, precum și o greutate ce depășește uneori 500 kg. Masculii unei subspecii trăitoare în nordul Canadei și Alaska (Alces alces gigas) pot ajunge până la 800 kg!. Corpul este masiv, cu un greabăn înalt datorat mușchilor umerilor, picioare lungi, puternice și coadă scurtă. Copitele sunt late, înlesnindu-i deplasarea prin zone mlăștinoase sau pe zăpadă. Prezintă dimorfism sexual (femelele ating o greutate de mai bine de 300 kg), masculul prezintă coarne, inițial acoperite cu piele, cunoscută sub denumirea de „catifea”, care după creștere este îndepărtată.

După dispariția lor începând de acum câteva mii de ani din Europa de Vest și, în perioada Evului Mediu, din Europa Centrală elanii se găsesc în libertate în Scandinavia, Belarus, Ucraina, Rusia și în câteva zone din Polonia și Țările Baltice, unde au reușit să supraviețuiască și să prospere. E adevărat, unele subspecii, precum elanul de Caucaz, au fost definitiv pierdute. Datorită numărului lor mare, în țările scandinave și Rusia sunt tratați ca o specie de vânat, efectivele fiind reglementate prin cote, ce au în vedere pagubele pe care aceștia le produc culturilor agricole sau forestiere și coliziunile, destul de dese, cu mașini sau trenuri. Există și animale crescute în ferme, de interes fiind carnea și pielea.