Descriere

Elanii sunt cei mai mari reprezentanți ai cerbilor astfel că un mascul adult din subspecia europeană (Alces alces) poate atinge o înălțime de 2 metri la umăr, precum și o greutate ce depășește uneori 500 kg. Masculii unei subspecii trăitoare în nordul Canadei și Alaska (Alces alces gigas) pot ajunge până la 800 kg!.
Corpul este masiv, cu un greabăn înalt datorat mușchilor umerilor, picioare lungi, puternice și coadă scurtă. Copitele sunt late, înlesnindu-i deplasarea prin zone mlăștinoase sau pe zăpadă. Prezintă dimorfism sexual (femelele ating o greutate de mai bine de 300 kg), masculul prezintă coarne, inițial acoperite cu piele, cunoscută sub denumirea de „catifea”, care după creștere este îndepărtată.

Coarnele sunt late și turtite, cu ramuri scurte proeminente, seamănând cu o pereche de mâini cu palmele deschise și degetele îndreptate în sus. O teorie spune că forma neobișnuită a coarnelor le transformă pe acestea în niște reflectori parabolici, capabili să recepționeze sunetele venite de la distanță, în perioada de împerechere. Elanul prezintă cele mai mari coarne dintre toate speciile de cerb, acestea ating o lungime de 2 metri, ajungând să cântărească mai bine de 30 de kilograme. Creșterea coarnelor la elan reprezintă, în lumea animală, una dintre cele mai rapide creșteri de organe, pentru a atinge dimensiunile impresionante enunțate mai sus fiind nevoie de doar 5 luni!
Caracteristic pentru specie, sub gât, prezintă niște prelungiri din piele, cunoscute drept ”clopoței”. Botul este caracteristic, lat, flexibil, cărnos, curbat în jos. Urechile sunt mari, mobile, capabile să capteze sunete din toate direcțiile. Cele două organe, bine dezvoltate, îi asigură elanului un miros și un auz de excepție. Conformația botului și a urechilor îi permite elanului să facă scufundări prelungite, în căutarea hranei.

Blana este de culoare maro, cu fire de păr de două lungimi, cele mai lungi împiedicând pătrunderea intemperiilor, cele mai scurte asigurând termoizolația. La contactul cu apa, blana menține bulele de aer, asigurând flotabilitatea și izolația termică a animalului, pe perioada cât acesta înoată.

Elanii în libertate pot fi întâlniți de la nivelul mării, până la 1.500 de metri altitudine, cu precădere în zonele umede din pădurile de foioase și conifere care, nu doar că le asigură surse de hrană, ci le oferă și protecție în cazul temperaturilor ridicate. Cu un bot foarte sensibil, cu limba dură și o buză superioară capabilă de a prinde, elanul se poate hrăni cu ierburi, lăstari, semințișuri, lujeri, arbuști și chiar scoarța unor copaci. Picioarele din față, mai lungi, îl împiedică să pască normal, atunci când o face, preferă să îngenuncheze. Elanii își folosesc incisivii inferiori pe post de daltă pentru a răzui în sus și a dezlipi scoarța copacilor. Pentru a-și acoperi necesitățile calorice, de vitamine și minerale, un elan adult consumă până la 30 kg de masa vegetală pe zi. Urmare a acestui necesar de hrană și a predilecției lui pentru speciile arbustive și cele lemnoase, elanul este și el, un ”arhitect” al peisajelor.

Spre deosebire de alte mari erbivore europene, elanul se poate scufunda complet, pentru hrănire, unii cercetători consideră că proporția vegetației subacvatice în dieta sa este mai mare decât în cazul hipopotamului. Chiar și vițeii sunt buni înotători, iar atunci când obosesc, își așează picioarele din față pe crupa mamei care preia din efortul lor.

În căutarea hranei sau în perioada de rut elanii pot parcurge distanțe apreciabile, dar dacă resursele de hrană sunt consistente, pe termen lung, sunt fideli respectivei zone. În cea mai mare parte a anului, elanii sunt animale solitare, agregarea are loc în timpul sezonului de împerechere, în septembrie și octombrie, când masculii concurează pentru femele. Femelele dau naștere de multe ori la gemeni, ceea ce este neobișnuit pentru un mamifer de talie mare.
Elanul scapă în mod normal de prădători prin alergare, dar dacă este nevoie își poate înfrunta urmăritorii, coarnele reprezentând o armă redutabilă, în cazul masculilor. Picioarele sunt capabile să se rotească în lateral în moduri care nu sunt accesibile altor erbivore, acest lucru le permite să lovească cu picioarele din față sau din spate în orice direcție. O singură lovitură de copită poate ucide sau schilodi inamicul fie el om, urs sau lup.