Calul sălbatic este, din păcate, o specie dispărută, a cărei revenire, chiar prin folosirea metodelor genetice moderne, este discutabilă. E drept că rolul pe care acesta l-a avut în ecosistemele specifice zonei temperate, poate fi preluat, fie de către unele rase actuale de cai domestici, apropiate ca înfățișare și comportament, fie de către animale ”create” special în acest scop. Ca și în cazul bourului, tentative sistematice de creare a unor cai care să semene cât mai mult cu caii sălbatici au avut loc în prima jumătate a secolului al XX-lea.
În anii ’30 ai secolului trecut, profesorul polonez Vetuliani, la mai bine de 100 de ani de relatarea lui Brincken despre caii din Bialowieza, bazându-se pe existența hibrizilor dintre caii domestici și caii sălbatici din țarcul lui Zamoyski, lansează idea recreării calului sălbatic, pe baza încrucișărilor selective. Cu această ocazie popularizează numele de ”tarpan”, ce provine din limbile turcice, utilizat până atunci pentru a denumi caii sălbatici din spațiul rusesc și care a devenit astăzi, vrând–nevrând, un sinonim ad-hoc pentru calul sălbatic european. Vetuliani a selectat mai mulţi cai din fermele ţăranilor polonezi aflate în zona fostului țarc al lui Zamoyski, exemplare despre care el credea că seamănă cel mai mult cu tarpanii, creând astfel un nucleu de creştere selectivă. A luat astfel naștere o nouă rasă denumită Konik (”cal mic”, în poloneză), despre ale cărei exemplare s-a pretins, mai mult sau mai puțin întemeiat, că sunt descendenți direcți ai tarpanilor, considerați, așa cum am arătat mai sus, drept caii sălbatici europeni.
Cam în acceași perioadă, în Germania, frații Heck, ce au dorit să ”aducă” în prezent și bourul, au încrucișat un armăsar Przewalski cu iepe islandeze și cu unele din rasa Gotland, programul continuând cu alte exemplare atent alese după forma corpului, a craniului sau a culorii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ocuparea Poloniei de către naziști ”a permis” includerea exemplarelor Konik în programul dezvoltat de frații Heck, din care a rezultat o nouă rasă, robustă, asemănătoare cailor sălbatici, botezată cum altfel, ”caii Heck”.
Actualele abordări ecologice urmăresc ca, atât prin selecție cât și prin readaptarea exemplarelor domestice la viața sălbatică, să se acopere nișa ecologică pe care, până nu demult, au ocupat-o caii sălbatici, chiar dacă se asumă că aceasta se va realiza prin intermediul unui substitut, dorit a fi cât mai apropiat de specia extinctă. Resălbăticirea nu este exclusiv o inițiativă umană, ea se petrece și natural, precum în cazul animalelor abandonate din diferite motive. Războiul din fosta Iugoslavia sau sucombarea economiei de tip comunist au dus la apariția unor efective de cai sălbăticiți în Munții Velebit din Croația sau la Letea, în Delta Dunării. Găsirea animalelor potrivite, care să se readapteze vieții în sălbăticie, pe parcursul a câtorva generații, dar mai ales găsirea spațiului necesar, atât din punct de vedere al mărimii, cât și al diversității biologice, constituie principalele probleme ale inițiativelor legate de existența în libertate a unor efective de cai.
Ideea de a recrea tarpanul, poate realizabilă în viitor, se poate sprijini pe diversitatea ecosistemelor europene și pe existența unor rase locale de cai, foarte bine adaptate condițiilor specifice. Astfel pentru resălbăticire în zonele nordice ale continentului sunt mai potrivite exemplarele de ponei Exmoor sau de cal islandez, pentru zonele carpatice sau alpine se poate utiliza huțulul, calul Konik sau unele din rasele balcanice precum Karakachan sau caii de munte din Serbia sau Bosnia. Deși multe dintre rasele de cai sunt robuste, reușind să supraviețuiască în medii ostile fără suport consistent din partea omului, pentru acțiunile de resălbăticire din Europa s-au utilizat cu precădere cai Konik. Aceștia se găsesc în număr mare în rezervații, centre de reproducere sau în semilibertate în Olanda, Belgia, Franța, Germania sau Marea Britanie. Efective aflate deja în libertate pot fi întâlnite, urmare a inițiativelor din ultimele decenii, în Polonia (Delta Odrei, Parcul Național Roztocze etc), Bulgaria (Rodopii de Est), Letonia sau Ucraina (Delta Dunării). În unele țări, precum Bulgaria, tarpanii (de fapt caii Konik) sunt considerați din punct de vedere legal animale sălbatice și tratați ca atare (Vermeulen, 2015), o astfel de abordare poate constitui un exemplu pentru țările ce consideră benefică prezența în libertate a unor efective de cai sălbatici.