A discuta despre aspectul unei specii dispărute reprezintă o sarcină dificilă, mai ales atunci când dovezile sunt puține și, în unele cazuri, contradictorii. Spre exemplu, descrierea pe care Gmelin a făcut-o cailor sălbatici pe care i-a văzut în Rusia, pe care i-a cunoscut sub numele de tarpan (denumiți științific de atunci Equus gmelini), spre finele secolului al XVIII-lea, nu corespunde imaginii actuale pe care o avem acum despre aceștia. Pentru asemănare ne-ar putea fi de folos calul lui Przewalski, aflat încă în sălbăticie în steeple din Mongolia sau unele rase actuale de cai domestici, considerate primitive, precum poneiul Exmoor, Pottoko, Retuerta, Camargue, Konik sau huțulul nostru.
Picturile preistorice, de folos și ele, ne prezintă cai de mărime medie, bine clădiți, cu picioare și articulații puternice. Urmele fosile confirmă cele surprinse pe pereții peșterilor, doar că nuanțează dimensiunile acestora și le leagă de mediul în care aceste animale trăiau. Pe baza oaselor găsite, se estimează că înălțimea acestora era undeva între 120-140 cm, oarecum asemănătoare cu cea a cailor provenind din rasele zise ”primitive”, iar greutatea maximă, în cazul adulților, între 300-400 kg. Mai greu de estimat ar fi culoarea acestora: se bănuiește că exemplarele de cai sălbatici aveau diferite nuanțe de gălbui, gri sau negru, uneori cu pete, având drept caracteristică extremitățile de culoare mai închisă. Variațiile diferite de culoare nu făceau decât să reflecte mediile diferite în care aceste animale trăiau, cu siguranță culorile de gălbui deschis asigurând un camuflaj sporit în stepă, iar culorile mai închise asociindu-se mai bine mediului forestier. Deși este subiect de dezbatere, prezența dungilor pe spate, văzută astăzi ca un semn clar privind primitivismul, poate fi explicată prin necesitățile de camuflare (Linnartz și Meissner, 2014).
Dimitrie Cantemir îi descrie ca fiind asemănători cu caii domestici, dar mai mici, insistând totuși asupra copitelor pe care le prezintă ca fiind ”mai late de-o palmă, dar rotunde şi foarte tari”. De la aceste copite late li s-ar fi tras și vechile nume românești de ”talapan” sau ”tălăpan”, ieșite din uz, dar care se mai regăsesc în unele toponime. Precum culoarea părului, forma și duritatea copitelor are legătură strânsă cu mediul în care animalele trăiesc. În zonele umede, unde nici prădătorii nu se bazează pe viteză, e nevoie de copite late care să asigure o portanță sporită, în detrimentul vitezei, dimpotrivă, în zonele pietroase sau uscate, copitele mici și dure permit folosirea eficientă a terenului și dezvoltarea unei viteze sporite. Cantemir asociază prezența cailor sălbatici cu malurile Nistrului și Prutului, astfel că e posibil ca observația sa legată de dimensiunile copitelor să fie justă. La fel de adevărat, din considerentele enunțate mai sus, această caracteristică, a copitelor late, nu ar trebui extinsă la toți caii sălbatici.
