Bourul a apărut ca specie acum 2 milioane de ani, în India, răspândindu-se ulterior spre Asia Centrală și Extremul Orient, spre Europa și nordul Africii. Diversitatea condițiilor de viață de pe acest teritoriu imens au condus la apariția a trei subspecii: bourul indian, bourul eurasiatic și bourul nord-african. Trecerea oamenilor la viața sedentară a presupus amplificarea competiției dintre oameni și animalele sălbatice de talie mare. Nu doar erbivorele au avut de suferit, carnivorele au fost și ele vânate, în principal datorită pagubelor pe care le produceau turmelor de animale domestice. Această presiune constantă a determinat unele specii să caute noi refugii, schimbându-și din această cauză, parțial, modul de hrănire și comportamentul. Capra neagră și ibexul, odinioară întânite mai ales în zonele joase, sunt poate exemplele cele mai elocvente, dar și zimbrul poate fi considerat o ”specie de refugiu”, reușind să supraviețuiască pe termen lung, doar la adăpostul pădurii. Alte specii, precum bivolul de apă, prezent și el în Europa, și care nu a reușit să se desprindă de văile râurilor și zonele umede, au fost sortite unei pieiri grabnice. Vestigiile istorice au arătat că bourul a fost răspândit în întreaga Europă, mai puțin Irlanda, limita nordică a arealului fiind dată de Lacul Ladoga, lângă Petersburg, în Rusia.
Dezvoltarea civilizațiilor mediteraneene, precum cea greacă, dar mai ales cea romană, au condus la eliminarea bourului din sudul Europei. Este știut că, pentru jocurile lor sângeroase, romanii aduceau, în număr mare, bouri provenind de la nordul Alpilor. Iuliu Cesar a participat în Galia la o vânătoare de bouri, ale căror coarne erau folosite de celți și germanici pentru băut, iar de către romani… drept buciume pentru transmiterea semnalelor în armată. Chiar şi pe vestita Columnă a lui Traian apar în două reprezentări, bouri proveniți din Dacia: animale cu linia de la cap la spatedescedentă, cu coarne lungi, groase la baza , cu coada lungă, pe spinare.
Bine adaptat zonelor cu temperaturi mai ridicate, bourul a fost prezent atât în sudul Europei, cât și pe țărmurile africane ale Mediteranei și în Orientul Mijlociu, dacă ar fi să ne referim doar la spațiile geografice aflate în proximitatea Europei.
În Europa, dispariția bourului a avut loc dinspre sud spre nord, dar și de la vest spre est. Căderea Imperiului Roman a condus la diminuarea relatărilor scrise despre fauna acelor vremuri, astfel că, mai târziu, Albertus Magnus din Colonia, pe la 1248, menționează prezența bourului în Regatul Maghiar. Știut fiind că relatările din cronicile medievale sunt ulterioare cu cel puțin 50-100 de ani producerii evenimentelor, putem presupune că prezența bourului era certă în secolul al XII-lea în zona panonică. Dealtfel, după anul 1200, cronicarii unguri, amintesc mai mult de zimbru, în detrimentul bourului. În Lituania și în Prusia Orientală bourul a trăit până în secolele XIV—XV, pentru ca în Polonia, mai ales în Mazovia, unde a beneficiat de un statut special de protecție, să se mențină până la începutul secolului al XVII-lea. Nu departe de Varșovia, la Jaktorow a fost semnalată moartea ultimului exemplar de bour, în 1627.
Cercetarea toponimică legată de numele slav al bourului (tur) arată o largă răspândire a acestuia în Balcani, Rusia, Polonia, Slovacia, chiar și în Țările Române. Același gen de cercetare, legată de numele bour și derivate ale acestuia, a identificat în România 27 denumiri toponimice, dintre care 22 sunt în regiuni muntoase, dar la poalele celor mai înalte vârfuri, doar 5 dintre acestea sunt în regiuni mai joase altitudinal. În Moldova s-au găsit 21 denumiri toponimice, în Muntenia doar 6 (Szalay, 1937). Geograful GeorgeVâlsan ajunge la aceeași concluzie, precizând că frecvența toponimelor este mai mare între Carpați și Prut, identificând chiar o ”zonă a bourului”, suprapusă oarecum peste actualele județe Iași, Botoșani și Vaslui. Presupunerea sa a fost că bourul a dispărut din Moldova undeva în secolul al XV-lea, menținându-se în stare de libertate mai mult decât în alte părți din Europa. Chiar în secolul precedent, bourul devenise destul de rar, astfel că vânarea acestuia de către Dragoș a capătat aspecte de legendă. Găsirea unui inel cu o pecete uzată, ce reprezenta un bour alergând, în mormântul lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare, a venit să confirme supoziția de mai sus. Reprezentat fără echivoc, cu linia spatelui descendentă, coarne mari, coada aruncată pe spate, s-a presupus că sigiliul a fost realizat cu cel puțin 100 de ani înainte de data înmormântării, așadar în vremea lui Alexandru cel Bun, când bourul era încă prezent în sălbăticie! Existența unor zone puțin umblate, precum teritoriul aflat la granița dintre Moldova, Transilvania și Maramureș, a venit în sprijinul supraviețuirii speciei. Zimbrii au reușit să trăiască în deplină libertate acolo, fără niciun fel de sprijin, de ce bourii n-ar fi reușit și ei? Aceleași analize toponimice ne arată că denumirile legate de bour se învecinează cu cele legate de zimbru, ceea ce ne poate duce cu gândul, fie la confuzia făcută între celedouă specii, fie la coexistența acestora timp îndelungat.
Trebuie spus că nu doar în România, ci și la nivel european toponimele legate de bour (sau tur, ur etc) sunt mult mai des întâlnite decât cele privind zimbrul (sau wisent, zubr etc). Aceasta ar putea însemna că numărul bourilor era mai mare decât al zimbrilor sau că oamenii au avut mai multe contacte cu primii. Dacă zimbrul a fost văzut ca o specie ce reprezenta interes doar din punct de vedere al vânătorii, adică un apanaj al claselor conducătoare, bourul a fost mai mult în atenția populară, fie datorită faptului că exemplarele tinere puteau fi domesticite sau încrucișate cu animalele domestice, fie datorită asemănării cu acestea.