Care să fie perspectivele unei specii dispărute acum 500 de ani, mai ales că dezvoltarea societății umane a schimbat definitiv mediul în care aceasta a trăit, cu mii de ani înainte?
Răspunsul la această întrebare ni-l dă genetica, care ne asigură că, mare parte din genele bourului, au fost păstrate de către urmașii săi de peste veacuri, vitele domestice. Pe baza unor mostre din perioada neolitică, s-a reușit secvențierea completă a unui genom de bour, în 2015. Pe baza acestei analize, cercetătorii au observat că bourii au o similaritate genetică ridicată cu mai toate rasele de bovine actuale, variind de la 95% față de cunoscuta rasă Holstein, până la peste 98% cu rasa spaniolă Pajuna. Asta ar părea a fi o veste bună, dar dacă ne gândim că omul și cimpanzeii au în comun aproape 99% din gene, existând totuși diferențe esențiale între cele două specii, ne dăm seama că reconstituirea riguroasă a bourului pornind de la speciile actuale de vite, considerate a fi ”primitive”, va fi anevoioasă.
Dorința de a recupera bourul nu este doar de actualitate și nu a avut doar rațiuni ecologice. Cunoscute sunt încercările fraților Heck care, în calitatea lor de directori de grădini zoologice în Germania, în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, s-au preocupat de încrucișarea selectivă a unor rase de vite, precum taurii de coridă din Spania, vitele corsicane, vitele Highland scoțiene sau sura ungurească din dorința de a obține un animal asemănător bourului. Dintr-un anume punct de vedere rezultatul a fost mulțumitor, ”vitele Heck” având unele particularități în comun cu strămoșul lor sălbatic: talie mare, picioare lungi, musculatură dezvoltată a gâtului. Succesul și notorietatea lor a venit din cu totul altă direcție! Naziștii, în obsesia lor privind puritatea genetică a ”rasei” germane, s-au preocupat de eliberarea acestor bouri surogat în sălbăticie, alături de zimbri, în pădurile virgine de la Bialowieza, în vederea reconstituirii unui mediu ancestral, ”arian”.
În 2008, obținerea unui substitut al bourului prin încrucișare selectivă, a fost asumată de către Fundația Taurus din Olanda. Întrucât organizația a estimat că rezultatul va fi un animal care va semăna și se va comporta precum bourul, dar nu va fi un bour, numele ales pentru acesta a fost de Tauros, denumirea grecească pentru taur. Planul lor, întins pe o perioadă mai lungă de timp, implică, în prezent, mai bine de 500 de animale provenind din rasele așa-zis ”primitive” precum Pajuna și Sayaguesa (Spania), Maremmana (Italia), Boskarin (Croația), Maronesa (Portugalia), Podolica (Ucraina). Unele exemplare rezultate din încrucișări au fost eliberate în Coa Valley (Portugalia) și în Parcul Național Velebit (Croația), sperându-se ca până în 2030 Tauros să fie recunoscută de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) drept o nouă specie sălbatică. Se dorește eliberarea în noi locații, de mari dimensiuni, urmând ca selecția naturală să definitiveze ceea ce omul a început! Nu e lipsit de interes că, în 2015, câteva exemplare de Tauros au ajuns și în Delta Dunării, la Sfântu Gheorghe, la un centru de reproducție…
Clonarea cu succes a celebrei oi Dolly, în 1996, a deschis calea unor experimente similare realizate pentru specii aflate în dificultate. Dintre bovine, s-a reușit clonarea gaurului (Bos gaurus) și a bantengului (Bos javanicus), specii care (încă) există în sălbăticie, prin urmare procedeul ce implică fertilizarea artificială a celui mai apropiat animal de specia în cauză, cu un embrion care să poarte un nucleu provenind de la specia dispărută, ar putea fi aplicată și în cazul bourului. Cu o singură condiție: să se poată găsi celule vii provenind de la acest animal!
O altă procedură, cea a editării genetice, ar putea surmonta dificultatea clonării unui exemplar dintr-o specie dispărută. Utilizând tehnologia CRISPR/Cas9, eventualele lacune din secvența genomului provenit de la specia dispărută ar putea fi completate cu genomul celei mai apropiate specii existente, în principiu, fiind necesare doar mostre ADN de calitate pentru a reconstrui genomul speciei dispărute. În practică, dat fiind numărul redus de mostre disponibile, metoda ar crea mai degrabă hibrizi între o specie dispărută și cea apropiată.