Zimbrul utilizează o gamă largă de tipuri de pădure temperate, fie ele de foioase, de amestec sau de rășinoase, cu condiția ca acestea să fie mozaicate, cu poieni și goluri, mărginite de pășuni și pajiști cu vegetație erbacee (Daleszczyk ș.a., 2007; Dănilă ș.a., 2022). Populaţiile de zimbri vizitează intens luminişurile înierbate, parchetele exploatate ras şi plantaţiile tinere de până la 10 ani (Dzieciolowski, 1991). Atracţia pentru spaţii deschise se explică prin aceea că pajiştile şi poienile oferă mai multă hrană decât aceeaşi suprafaţă împădurită, iar pe de altă parte hrana este mult mai accesibilă (Cătănoiu și Deju, 2012).
Se recunoaște că pot exista preferințe sezoniere privind anumite tipuri de pădure, spre exemplu, iarna, zimbrii folosesc doar o mică parte din suprafața folosită în timpul sezonului de vegetație (Perzanowski ș.a., 2008). În regiunea Caucazului, zimbrii preferă iarna pădurile din văile colinare, vara hrănindu-se în pajiştile alpine, în căutarea acestora ajungând până la altitudini de peste 2000 de metri (Kazmin şi Smirnov, 1992). În Munții Țarcului, România, în perioada de vară, un mascul ce purta un colar GPS a fost deasemenea semnalat la altitudinea de 2000 de metri.
Pajiștile gospodărite de către oameni sunt mai vizitate decât cele abandonate, explicația constând în faptul că în cele din urmă își fac apariția exemplare aparținând speciilor arborescente sau arbustive, unele din ele greu de abordat datorită prezenței spinilor (Prunus sp., Crataegus sp. etc.) și care reduc din suprafața utilă a pășunilor.
Deşi masiv şi aparent greoi, zimbrul este un animal agil, capabil să parcurgă în alergare distanţe mari, în teren accidentat, acoperit de vegetaţie forestieră. Deplasările zimbrilor sunt legate de hrănire, de împerechere sau de evitarea pericolelor. Femela dominantă se află în fruntea grupului, ceilalţi zimbri urmând-o, nu foarte departe, înşiraţi unul după altul. Din necesitatea de a-şi economisi energia, zimbrii utilizează în deplasările lor, poteci folosite anterior, de ei sau de alte animale sălbatice, evitând pantele abrupte. În cazul grupurilor mici, deplasarea se face aproximativ în şir indian, respectându-se ierarhia, grupurile mari se deplasează în formaţie compactă. În genere, la nivelul unui sezon de vegetație deplasările femelelor sunt mai reduse, pe o rază de 10-15 km, în vreme ce masculii acoperă o rază de 30-40 km.
Hrana, în cazul speciilor erbacee, este apucată cu ajutorul limbii și a buzelor și este ruptă printr-o mişcare bruscă a capului, mestecată sumar şi apoi înghițită, pentru a fi rumegată ulterior. Zimbrul, adaptat vieţii în mediul forestier, are capacitatea de a digera lignina, astfel că de la unele specii de arbori, mai ales de la exemplarele tinere, animalele pot consuma coaja, lujerii sau frunzele. ”Meniul” zimbrului cuprinde aproape 200 de specii vegetale, din care în jur de 25 sunt specii lemnoase. În condițiile specifice României, dieta de bază este compusă din aproximativ 50 de specii erbacee şi 10 specii de arbori şi arbuşti. Animale de talie mare, zimbrii au nevoie de cantități considerabile de hrană, consumând între 25-50 kg de hrană proaspătă pe zi, în funcţie de vârsta animalelor şi tipul de hrană. Din acest motiv, hrănirea le ocupă cea mai mare parte din perioada cuprinsă între răsăritul şi apusul soarelui, restul timpului fiind dedicat odihnei şi deplasării.
Împerecherea se realizează în perioada august – octombrie, atunci când masculii singuratici adulmecă potecile pe unde au trecut grupurile de femele şi apoi se alătură acestora. Prezenţa masculilor în diferite grupuri nu este permanentă, ei schimbând frecvent grupul, în căutare de noi femele în călduri, cu care formează perechi, doar pentru câteva zile. Masculii adulți se limitează la a-i alunga pe cei tineri care îndrăznesc să se apropie prea mult. Luptele sunt rare, implicând masculi de aceeași talie, care se împing unul în celălalt, cu capetele ţinute jos, până când rivalul este silit să cedeze.
Gestația durează nouă luni, astfel că perioada fătărilor în libertate este cuprinsă între mai și iulie. Când se apropie momentul naşterii, femelele gestante părăsesc turma, retrăgându-se într-un loc ascuns, pentru a se întoarce, după câteva zile, însoţite de pui. Vițelul este capabil să se ridice după aproximativ 30 minute de la fătare. Puiul este hrănit de mamă timp de un an, dar sunt cunoscute şi cazuri în care au fost hrăniţi simultan, viţelul născut cu un an înainte şi cel nou-născut.
