În Holocen specia a fost răspândită în întreaga Europă cu excepţia Spaniei, a sudului Italiei și Greciei. Pornind de la dovezile istorice, interpretate cu sprijinul tehnologiei GIS, s-a reuşit să se dovedească faptul că singurele cauze ale periclitării speciei au fost legate de vânătoarea excesivă și fragmentarea habitatelor (Kuemmerle ș.a., 2011). Această afirmație trebuie nuanțată, pentru că, dacă în Vestul Europei reducerea habitatelor favorabile a reprezentat un factor favorizant în dispariţia zimbrului, în zona Munţilor Carpaţi sau a Caucazului, recunoscute pentru persistența habitatelor neafectate antropic, singura cauză reală a fost reprezentată de vânătoarea excesivă.
În perioada preistorică, modalitatea de vânare a zimbrului era reprezentată de hăituirea animalelor şi dirijarea acestora către văi închise în care puteau fi omorâte cu uşurinţă, prin aruncarea de pietre, suliţi, săgeţi sau prin împingerea acestora către o prăpastie, moartea animalelor fiind cauzată de căderea de la înălţime. Datorită importanței sale economice și poate ritualice, populaţiile preistorice au pictat imagini ale zimbrului în peşterile Altamira, Lascaux şi Chauvet. Apariţia vânătorilor specializaţi, ce foloseau gropi sau capcane amplasate pe rutele de deplasare, îmblânzirea câinelui şi mai apoi a calului, au introdus noi elemente în derularea vânătorii la zimbru: hăituirea acestuia se făcea cu ajutorul câinilor, urmărirea şi uciderea animalului se făcea de către vânătorul călare, cu ajutorul arcului și a suliţei, în cazul locurilor deschise sau pedestru, în desişuri, cu spada şi lancea scurtă. Mai târziu, apariţia armelor de foc, ce ofereau posibilitatea unui tir de la distanţă, precis şi cu cadenţă sporită, a făcut ca vânătorul să evite contactul direct cu animalul, vânătoarea la zimbri devenind astfel mai puțin periculoasă, dar din ce în ce mai „eficace”.
Vânarea cu precădere a femelelor şi a tineretului, preferate pentru uşurinţa cu care puteau fi doborâte şi pentru carnea mai gustoasă, a făcut ca declinul populaţional al speciei să se amplifice. La 1689 se consemnează prima reintroducere a zimbrului, realizată de către electorul Friedrich III de Brandenburg, cu zimbri aduşi din Prusia (Niethammer, 1963). Protejat mai apoi, doar în scopuri vânătoreşti, arealul zimbrului în libertate s-a restrâns continuu la nivelul Europei, astfel că la mijlocul secolului al XIX-lea se estimau a mai fi aproximativ 1800 de zimbri în zona Bialowieza și în Caucaz. Cele doua nuclee de zimbri în libertate existente la începutul secolului al XX-lea s-au stins după Primului Război Mondial (1919, Bialowieza) şi urmare a războiului civil din Rusia (1921, Caucaz). Dispariţia zimbrului în libertate, pe teritoriul actual al României, este asociată secolului al XIX-lea. Astfel, ultimele semnalări se referă la zona Odorhei (1814), Munţii Călimani (1817) şi Munţii Maramureşului (1852) (Filipaşcu, 1969). Existenţa acestor semnalări, doar în partea de nord-est a Transilvaniei, poate fi explicată prin apartenenţa acestei regiuni la Imperiul Austriac şi prin existenţa, în acea perioadă, a unui sistem administrativ, mult mai bine pus la punct decât în Moldova vecină. Este foarte posibil, conform unor mărturii orale, ca zimbrul să fi supravieţuit pe catena estică a Munţilor Carpaţi în judeţele corespondente din Moldova (Suceava şi Neamţ) până spre finele secolului al XIX-lea.